Brazos prestados - Adela Șulea

Adela Șulea



Brazos prestados



(Traducción al español de George Nina Elian)





PLASĂ DE SIGURANȚĂ

În fiecare cimitir
se află un copil
care-și acoperă urechile
atunci când oamenii
pășesc mult prea aproape de moarte.

Uneori îmi este dor de casă
și de felul în care
mutam în fiecare zi mobila
în speranța că am să devin
o persoană mai bună.

(În spatele canapelei
și printre firimiturile de praf
mai poți găsi puțină tandrețe
pentru momentele în care
încerci să fii singur.)

Mi-aș monta pe piele o plasă de siguranță
să știu că am dreptul să greșesc
fără să mi se dezmembreze oasele.

Adevărul este că
am nevoie de mult timp
ca să mă obișnuiesc cu un corp străin.

Să descopăr felul
în care se înmoaie salteaua
atunci când te așezi lângă mine.

De asta
las televizorul pornit
în fiecare dimineață:
am nevoie să știu că
mai este cineva cu mine.

Am crescut doar prin paturi străine.
Am dormit cu frica și cu moartea,
iar de fiecare dată eu eram cea care
schimba așternuturile.

Îmi protejam furia în pumnul drept,
pentru că știam că nimeni
nu îmi poate atinge pielea
fără să simtă
un puseu de electricitate.

Înăuntrul meu dormea
o pisică ce nu învățase încă
să-și țină oasele laolaltă.

Îi simțeam respirația
și felul în care
își ascuțea ghearele
prin țesuturile mele inegale.

Îmi deschid pielea.
Pisica îmi reglează glandele.

Sunt un trup de carne și frică,
și niciun lucru viu
nu mai iese din mine întreg.




RED DE SEGURIDAD

En cada cementerio
hay un niño
que se tapa los oídos
cuando la gente
se acerca demasiado a la muerte.

A veces echo de menos mi casa
y la forma en que
solía cambiar los muebles de sitio todos los días,
con la esperanza de convertirme
en una mejor persona.

(Detrás del sofá
y entre las migas de polvo
aún se puede encontrar un poco de ternura
para esos momentos en que
intentas estar a solas).

Me pondría una red de seguridad
en la piel para saber que tengo derecho a cometer errores
sin que se me desmoronen los huesos.

La verdad es que
necesito mucho tiempo
para acostumbrarme a un cuerpo extraño.

Y para descubrir
cómo se ablanda el colchón
cuando te sientas a mi lado.

Es por eso
que dejo la televisión encendida
todas las mañanas:
necesito saber que
alguien sigue conmigo.

Crecí en camas ajenas.
Dormía con miedo y muerte,
y siempre era yo quien
cambiaba las sábanas.

Protegí mi ira en el puño derecho,
porque sabía que nadie
podía tocar mi piel
sin sentir
una descarga eléctrica.

Dentro de mí dormía
un gato que aún no había aprendido
a mantener sus huesos juntos.

Podía sentir su aliento
y la forma en que
afilaba sus garras
a través de mis tejidos desiguales.

Abro mi piel.
El gato regula mis glándulas.

Soy un cuerpo de carne y miedo,
y ninguna cosa viva
sale de mí intacta.


▪︎


BRAȚE ÎMPRUMUTATE

Noaptea
Îmi apropii trupul de perete
Și sper că în spatele varului
Se află un set de brațe
Pe care îl pot împrumuta
Atunci când nu știu să iubesc.

Mi-am întins pielea
până la epuizare.
Până când am simțit
o imensă afecțiune față de
întreaga planetă.

Mi-am stors singură de pe brațe
tot ce nu am fost în stare să spun.

Mi-am decupat singură corpul.
Mi-am strâmbat coloana și picioarele
pentru că mereu am avut nevoie de un punct de sprijin.

Mi-am adormit singură sinapsele
pentru că știam că într-o zi,
corpul meu va intra într-un proces de autocunoaștere,
în care va deveni mai sensibil, mai vulnerabil.

O viață în care o să reușesc
să mă învelesc
cu cea mai mare bucată de pătură.

O viață în care o să pot
călca pe toți oamenii de ciment
care nu știu cum să îmi pronunțe numele.

Noaptea
Îmi strivesc trupul de perete
și îmi așez rămășițele în fața calendarului.

În dimineața următoare
mă voi trezi tot singură
și îmi voi îmbrățișa hainele.

În dimineața următoare
îmi voi apropia degetele
și îmi voi lega mâinile cu frânghie
ca să nu pot distruge
toate blocurile în care nu am putut
să îmi închiriez o casă.




BRAZOS PRESTADOS

Por la noche,
Apoyo mi cuerpo contra la pared
Y espero que detrás de la cal
Haya un par de brazos
Que pueda tomar prestados
Cuando no sepa cómo amar.

Estiro mi piel
Hasta el agotamiento:
Hasta sentir
Un inmenso afecto por
Todo el planeta.

Yo sola exprimí de mis brazos
Todo lo que no pude decir.

Me recorté el cuerpo yo misma.
Me retorcí la columna y las piernas
Porque siempre necesitaba un punto de apoyo.

Yo sola adormecí mis sinapsis,
porque sabía que algún día
mi cuerpo entraría en un proceso de autoconocimiento
en el que se volvería más sensible y más vulnerable.

Una vida en la que pueda
envolverme
en el más grande pedazo de manta.

Una vida donde pueda
pasar por encima de toda la gente de cemento
que no sabe pronunciar mi nombre.

Por la noche,
aplasto mi cuerpo contra la pared
y coloco mis restos frente al calendario.

A la mañana siguiente
me despertaré igual de sola
y abrazaré mi ropa.

A la mañana siguiente
cerraré los dedos
y me ataré las manos con una cuerda
para poder destruir
todos los bloques donde no pude
alquilar una casa.


▪︎


CEI MAI FERICIȚI OAMENI FLĂMÂNZI

Mi-am înghițit lacrimile
și am plecat
spre celălalt capăt al lumii.

Acolo am găsit cei mai fericiți oameni.
Care își vindecau rănile cu înjurături
și râdeau de fiecare dată
când durerea li se strecura printre haine.

Acolo
am găsit o casă plină de cadavre,
unde oamenii se adunau
și le zâmbeau organelor.

Mi-am legat cuvintele de carne
și am ajuns până la capătul lumii.

Acolo
unde muzica se auzea
din articulațiile oamenilor.

Mi-am julit genunchii
și m-am rugat pentru moarte.

M-am descălțat
înainte de a vorbi
cu orice persoană.

Mi-am împins cuvintele afară
ca să te pot convinge că
la capătul lumii
totul va fi bine.

Acolo vom face cunoștință
cu dragostea și cu foamea.

La capătul lumii
ne vom numără coastele
și vom construi alte versiuni ale noastre.

Noi vom fi cei care
vor stabili lungimea și poziția oaselor.
Noi le vom selecta
culoarea ochilor și a părului.

La capătul lumii
vom crea cei mai fericiți copii
care vor accepta foamea.

Nimeni nu vrea
să primească
un sac de carne la ușă --
o poză cu părinții lor adoptivi
din care s-a estompat toată dragostea.




LAS PERSONAS HAMBRIENTAS MÁS FELICES

Me tragué las lágrimas
y me marché
al otro lado del mundo.

Allí encontré a la gente más feliz.
Que curaba sus heridas con maldiciones
y se reía cada vez
que el dolor se colaba a través de sus ropas.

Allí
encontré una casa llena de cadáveres,
donde la gente se reunía
y sonreía ante los órganos.

Uní mis palabras a la carne
y llegué al final del mundo.

Donde
la música brotaba
de las articulaciones de la gente.

Me raspé las rodillas
y recé por la muerte.

Antes de hablar
con nadie,
me quité los zapatos.

Empujé mis palabras hacia afuera
para poder convencerte de que
al final del mundo
todo estará bien.

Allí encontraremos
amor y hambre.

Al final del mundo
contaremos nuestras costillas
y construiremos otras versiones de nosotros mismos.

Seremos nosotros quienes
determinemos la longitud y la posición de los huesos.
Seremos nosotros quienes elijamos
el color de los ojos y del cabello.

Al final del mundo
crearemos a los niños más felices
que aceptarán el hambre.

Nadie quiere
recibir
en su puerta un saco de carne,
una imagen de sus padres adoptivos
donde ya no queda rastro de amor.


▪︎


EXISTĂ MOMENTE ÎN CARE

Aș vrea să-mi despart
gândurile de trup.

să le așez pe masă,
să îmi separ sinapsele
ca și când
m-aș dezbrăca de haine.

Mi-am apăsat pe piept
tot ce nu am fost în stare
să simt sau să gândesc.

Moartea este
doar o malformație a vieții
pe care începi să o înveți
încă din naștere.

Există momente în care
e important să ai măcar
puțină intimitate
în propriul creier.

Să îți potrivești celulele
și să poți spune că ești frumoasă.

Să îți întinzi suficient de tare pielea
și să trasezi conturul
ridurilor pe care le vei avea în 10 ani.

Mi-am încrucișat vârsta,
mi-am plimbat degetele
peste toate organismele complexe
care încearcă să se nască din ceva.

Mi-am împachetat tandrețea
și am încercat să cos orice rană deschisă
pe care (nu) am provocat-o.

Atunci când rămân singură
îmi monitorizez corzile vocale
în funcție de sunetul tramvaiului.

Atunci când rămân singură
îmi sprijin capul de geam
și aștept ca cineva să vină
și să îmi spargă
corpul de porțelan.

Să îmi desfacă bucățile de piele

strat.
cu.
strat.

Înăuntrul trupurilor noastre nucleare
se află un televizor stricat
pe care te poți uita
atunci când vrei să vezi cum a fost construită lumea.




HAY MOMENTOS EN LOS QUE

Me gustaría separar
mis pensamientos de mi cuerpo.

ponerlos sobre la mesa,
separar mis sinapsis
como si
me estuviera quitando la ropa.

Presioné contra mi pecho
todo aquello que no podía
sentir ni pensar.

La muerte no es más
que una malformación de la vida
que uno empieza a aprender
desde el nacimiento.

Hay momentos en los que
es importante tener
un poco de privacidad
mental.

Poner tus células en orden
Y poder decir que eres hermosa.

Estirar la piel lo suficiente
y perfilar las arrugas
que tendrás dentro de diez años.

Crucé mis edades,
pasé mis dedos
por todos los organismos complejos
que intentan nacer de algo.

Empaqué mi ternura
e intenté coser cualquier herida abierta
que yo (no) hubiera causado.

Cuando me quedo sola,
sintonizo mis cuerdas vocales
con el sonido del tranvía.

Cuando me quedo sola,
apoyo la cabeza contra la ventana
y espero a que alguien venga
y rompa
mi cuerpo de porcelana.

Y me arranque la piel

capa.
por.
capa.

Dentro de nuestros cuerpos nucleares
hay un televisor roto
que puedes mirar
cuando quieras ver cómo
se construyó el mundo.


▪︎


ARHITECTURA UNOR RUINE VII

Suntem doar niște trupuri murdare
scuipate în orașul ăsta.

Țara a moștenit toți soldații
de tinichea care au rămas
fără arme.

Ne înfigem unghiile în
bucățile putrezite din blocuri.
(În orașul în care ne-am născut,
intimitatea este un lux
pe care doar cei morți îl pot avea.)

Ne împingem inimile
în autobuze și metrouri.
În fiecare bucată de liniște
se va auzi zgomotul —
sunetele de pușcă pe care le-au auzit
și copiii, și bunicii noștri.

De 17 ani stau într-un incubator
care m-a învățat cum să
îmi aplic ruj roșu pe buze.
De 17 ani îmi număr gândurile
ca să mă asigur că nu am pierdut nimic.

Îmi vând tinerețea
oricui îmi poate spune
ce se întâmplă după moarte.

În orașul ăsta
care se dărâmă,
care își învață copiii
diferite tipuri de arhitectură
doar ca să trăiască printre ruine.

În orașul ăsta
o să ne tăiem corpurile
așa cum ne-am tăiat și pădurile.

Îmi întind pielea
în cești de cafea băute pe jumătate.
Îmi provoc singură durere.
Îmi înțep singură picioarele
și gândurile.

(Ce bine este să fiu aici,
într-un oraș sufocat,
în care nu pot să aud
clopotele bisericilor
care anunță moartea.)




LA ARQUITECTURA DE LAS RUINAS VIVIENTES

No somos más que cuerpos sucios
arrojados a esta ciudad.

El país heredó todos los soldados
de hojalata que se quedaron
sin armas.

Clavamos nuestras uñas en
los trozos podridos de los bloques.
(En la ciudad donde nacimos,
la privacidad es un lujo
que solo los muertos pueden permitirse.)

Empujamos nuestros corazones en los autobuses y el metro.
En cada instante de silencio,
se escuchará el ruido:
los disparos que oyeron
nuestros hijos y nuestros abuelos.

Durante 17 años viví en una incubadora
que me enseñó
a aplicarme pintalabios rojo.
Durante 17 años he estado contando mis pensamientos
para asegurarme de no haberme perdido nada.

Vendo mi juventud
a cualquiera que pueda decirme
qué sucede después de la muerte.

En esta ciudad
que se desmorona
y que enseña a sus hijos
diferentes tipos de arquitectura
solo para vivir entre las ruinas.

En esta ciudad
destrozaremos nuestros cuerpos
igual que talamos nuestros bosques.

Estiro mi piel
en tazas de café medio vacías.
Yo misma me causo dolor.
Me estoy pinchando los pies
y los pensamientos.

(¡Qué suerte tengo de estar aquí,
en una ciudad sofocante
donde no puedo oír
las campanas de las iglesias
anunciando la muerte!)




***




Adela Șulea La jovencísima poeta rumana  Adela  ȘULEA  nació el 30 de diciembre de 2008 en Iași y cursa el 11.º grado en el Colegio Nacional "Petru Rareș" de Suceava del condado del mismo nombre. Según sus propias confesiones, comenzó a escribir a los 12 años. Ganó muchas distinciones literarias, incluyendo dos grandes premios nacionales — totalmente merecidos, digo, porque Adela Șulea escribe excepcionalmente bien para su edad, demostrando una madurez asombrosa, no solo poética, sino también humana.
       Su debut absoluto tuvo lugar en agosto de 2025 en la revista literaria electrónica "Planeta Babel". También colabora con el Centro Cultural "Bucovina" y el Teatro "Matei Vișniec" en Suceava y participa en las reuniones de varios cenáculos en el país o más allá de las fronteras. Su trayectoria hasta la fecha se completa con su participación en los festivales "Poezia e la Bistrița"/ "La poesía está en Bistrița" y FILIT Iași. 
       Publicó en diversas antologías y revistas del país y/o del extranjero: "Innombrable” (México), "Kametsa" (Perú), "Montaje" (Chile), "Azahar" (España).
       Las letras de Adela Șulea también fueron transmitidas en Radio del Poeta (México), dentro del programa "Calidoscopio".
       Al preguntarle cómo llegó a la poesía, Adela respondió: «Creo que siempre he tenido la necesidad de escribir y transmitir un mensaje a la gente a través de las letras. He vivido en este universo desde niña, porque he estado en el escenario desde los cinco años, y desde entonces ni la poesía ni el teatro me han abandonado»”.